Navigare spre Bizanț este una dintre cele mai celebre poezii ale lui W.B. Yeats, unul dintre cei mai renumiți poeți irlandezi. Poezia este o explorare a căutării unei vieți pline de semnificație și determinare, inspirată de frumusețea și bogăția culturală a Bizanțului.
În poem, Bizanțul este prezentat ca un simbol al eternității și înțelepciunii, cu o istorie vastă și o arhitectură impresionantă. Yeats descrie călătoria spre Bizanț ca pe o căutare a unui scop mai mare și a unei înțelegeri mai profunde a lumii. Poetul se desparte de lumea actuală, caracterizată de superficialitate și degradare morală, și se îndreaptă către o destinație care promite frumusețe și înțelegere.
Navigare spre Bizanț este un poem puternic, care sugerează că viața poate fi plină de semnificație și împlinire atunci când suntem motivați de aspirații superioare și de căutarea adevărului. Yeats invită cititorul să își îndrepte călătoria către cunoașterea de sine și către o trăire autentică a vieții, renunțând la superficialități și la obiective meschine.
În final, Navigare spre Bizanț este o oda frumoasă vieții autentice, unei vieți în care ne exprimăm adevărata identitate și aspirații superioare. Yeats ne îndeamnă să navigăm spre Bizanț în căutarea unei vieți puternice și semnificative, pentru a ne transforma și a găsi înțelesul și frumusețea în lume.
Citit de Doug Barron Muzică de Hammock – William Butler Yeats a fost un scriitor irlandez laureat al Premiului Nobel, considerat pe scară largă a fi unul dintre cei mai mari poeți ai secolului al XX-lea. „Navigarea spre Bizanț” este declarația definitivă a lui Yeats despre agonia bătrâneții și munca imaginativă și spirituală necesară pentru a rămâne un individ sănătos chiar și atunci când inima este „prinsă de un animal pe moarte” (corp). Soluția lui Yeats este să părăsească țara tinerilor și să călătorească în Bizanț, unde înțelepții din faimoasele mozaicuri de aur ale orașului ar putea deveni „maeștrii de cântare” ai sufletului său. El speră că înțelepții vor apărea în foc și îl vor îndepărta de trupul său într-o existență în afara timpului, unde, ca o mare operă de artă, ar putea exista în „artificiul eternității”. În strofa finală a poeziei, el declară că, odată ieşit din trup, nu va mai apărea niciodată sub forma unui lucru firesc; mai degrabă, el va deveni o pasăre de aur, stând pe un copac de aur, cântând despre trecut, prezent și viitor.